Cand am citit povestirea am ras cu lacrimi. “Georgel” este verisorul meu. Desi nu e verisorul vostru, puteti sa radeti si voi 
)
Ca orice cursa de orientare turistica, si asta a inceput prin examinarea hartii; asa ca Georgel s-a strecurat printre profesorii care explicau harta unor copii si a descoperit ca nu stia decat 10 % din semnele de pe harta.
Dar ce mai conta, atata timp cat adrenalina era la maximum si dorinta de afirmare si autodepasire fierbea in sangele meu?
Dupa ce m-am lamurit cum e cu startul si am vazut cat de serios tratau toti concursul, am inceput sa mai “starpesc” ranjetul tamp de pe buze si am pornit catre primul post.
Cum se face chestia asta?
Simplu… nordezi harta, vezi unde esti pe harta si iei directia de mers (nimic mai simplu).
Apoi alergi in directia respectiva, si ai sa gasesti postul.
…teoretic.
Practic insa…
Intr-o padure care nu are nicio forma de relief, ci doar tufisuri dese si poteci care nu apar pe harta, pentru unul ca mine exista o infinitate de directii pe care s-o apuc.
Cu putin noroc si un pic de ajutor am ajuns in zona primului post, cauta si cauta, nimic!
Noroc ca dintr un tufis au rasarit cativa participanti la cursa… Cu siguranta ceva trebuia sa fie acolo pentru ca pipi in grup sigur nu se face la concurs. Zis si facut, am marcat postul numarul 1. Nu e rau deloc, as zice eu, zece minute pentru primul post din primul concurs din viata mea J)
Nordez, iau directia si pornesc in viteza spre postul 2, alerg si numar poteci: una, doua, trei …zece, douazeci…
Pe harta erau doar trei poteci mari si late, e clar: singurul semn de pe harta pe care ma bazam ma trage pe sfoara. Dar ce conteaza, directia e buna, asa ca trebuie sa gasesc si postul 2, si deodata uite un post. Alerg cat pot de repede si… ca sa vezi, am fost incredibil de rapid… era postul 3. J
Intoarce, cauta si cauta printre copaci un punct de orientare, ceva, orice, o groapa, un damb… nimic. Ajung din nou la postul unu!!… OK… Nu-i nimic! Mai iau o data directia, alerg, alerg si alerg si gasesc… din pacate tot postul 3. Buuuuun… deci, am trecut de el, nu-i nimic… mai caut; am cautat pana am gasit o babuta plinuta care mergea relaxata cu harta in mana si-mi spune:
- Postul tau e acolo, dupa gropile alea.
Insa nu am vazut nicio groapa, nici macar o urma de pas, dar, in fine, in directia degetului ei l-am gasit!
Fericire mare ca am gasit postul 2! Si pornesc in mare viteza spre postul 3, pe care l-am gasit si a treia oara, de data asta cu mare incantare ca am scos un timp intermediar bun pe bucata aia de traseu J
Deja speranta ca o sa am o prestatie frumoasa crestea si, plin de optimism, am luat directia de alergare spre postul 4.
Pe harta parea sa fie langa un drum in spatele unor tufisuri langa o balta… Simplu, nu?
Ma astepta o zona plina cu balti, o groaza de hatisuri, multe drumuri care semanau perfect intre ele si multi batranei rataciti de viata, si de harta scrisa prea marunt.
Dupa cautari asidue prin toate tufisurile si prin toate hatisurile am gasit un post …bineinteles nu postul meu, dar a fost suficient de clar ca alergasem un kilometru in plus si eram total aiurea. Totusi, ca orice sportiv optimist, am plecat inapoi cu gandul ca acum macar stiu unde sunt pe harta; asa am crezut mult timp cautand postul 4…
Asa a crezut si mosuletul plin de experienta care m-a insotit o bucata de drum. Numai ca incet, incet am inceput sa ma lamuresc ca… fiecare dintre noi spera ca celalalt sa stie sigur unde se afla… Asa ca am fugit pe furis de linga el si parca prin noroc mi-am adus aminte de balta aia de linga postul 4; am cautat cea mai mare balta din zona si am reusit sa gasesc si postul 4 in nici mai mult, nici mai putin de 28 de minute .
Cred ca meritam un premiu pentru perseverenta, tinand cont ca altii faceau postul ala in 3-4 minute, asta in cazul in care nu-l gaseau din prima J)
Pe moment entuziasmul de a gasi un post fara sa fiu ajutat a fost asa de mare, incat incepusem sa cred ca sunt un talet innascut si am pornit iar, cu acelasi zambet tamp, spre postul cinci. Incredibil, dar am gasit usor zona si am vazut un sportiv indreptandu-se spre post, asa ca l-am facut rapid. Incantarea crestea asa de mult incat am inceput sa ma gandesc la timp si la performanta pe care as putea sa o obtin, asa ca am aruncat un ochi pe harta si am vazut ceva cam descurajator …erau 12 posturi de gasit si eu eram abia la postul 5! Cand am privit ceasul m-a cuprins disperarea… Eram de aproape doua ore in padure si concursul era preconizat sa dureze o ora!
Cu o vaga consolare ca sunt incepator, am pornit in alergare spre postul 6, totul a fost perfect, mi se parea ca recunosc pana si copacii pe harta, totul se potrivea perfect, numai un lucru nu se potrivea… postul !
Am luat eu toti maracinii la rand, am luat urzicile la rand …nimic. Aaa… mint… ceva am gasit: multe intepaturi si urzicaturi pe maini care m-au facut sa ridic mainile in aer si sa alerg prin urzici! Eram constient ca arat de-a dreptul caraghios pentru un domn ce alerga pe poteca, dar ce mai conta atata timp cat vroiam sa scap de urzicaturile nesuferite?! In clipa aia am inteles ce inseamna sa alergi prin urzici mari pana la brau cu mainile ridicate si un tricou marimea S. In cazul in care nu stiti cum e sa fiti biciuiti cu urzici peste abdomen, incercati si voi combinatia asta!
Minutele treceau si deja intelegeam ca oamenii nu mai apar pe linga mine si eu incep sa nu mai am habar unde sunt. Asa ca am decis intr-un final sa renunt la cautarea posturilor si sa caut sosirea. Usor de zis, greu de facut!
Padurea, in afara de tufisuri si poteci, mai avea si niste drumuri ce o taiau ca pe o tabla de sah, asa ca timp de vreo zece minute am alergat ca un bezmetic in interiorul unui patrat si ajungeam mereu in aceleasi poienite. M-am oprit si am inceput ca la scoala. Am pus harta pe picior, am nordat harta, am descoperit un punct de reper si mi-am luat directie de alergare spre sosire; am decis sa nu ma opresc orice ar fi, sperind ca nu am gresit nimic… La momentul respectiv parea ca situatia este sub control si se parea ca nu am gresit… Pentru ca usor, usor, prin santuri, multa turlita si tot felul de buruieni, am reusit sa depasesc sosirea fara sa-mi dau seama. Asa ca am ales sa ma intorc pe un drum mare si plin de niste chestii puse in iarba frumos, colorate si patrate; in alergarea mea nebuneasca abia la prima intepatura mi-am dat seama ca erau stupi, iar albinele nu erau tocmai incantate de un bezmeticul care alerga prin mijlocul lor.
Asa ca am mai batut un record in ziua asta… cel de viteza! Adrenalina face minuni cand simti cum albinele se ciocnesc de capul tau ca in Tom si Jerry!
Intr-un final am reusit sa termin cursa si dupa inca cinci minute mi-am dat seama ca trebuie sa mai si anunt ca am ajuns, ca sa se opresca cronometrul. Ce mai contau cinci minute in plus tinind cont ca organizatorii plecasera deja in padure sa adune posturile si ca verisorii mei ma cautau?!
Credeti poate ca am povestit asta ca pe o experienta neplacuta? Nu, nu, nu… Abia astept urmatorul concurs, unde sper din tot sufletul sa nu mai fie urzici sau albine si sper… desigur… sa adopt o alta “strategie”.
Va astept la concursurile de orientare J)
. Da… nu ma incadram deloc in peisaj, si imi repetam intruna: ce caut eu aici?
